Drumul care ne duce acolo unde trebuie
Am intalnit-o intr-o seara la capatul unui drum de cateva ore, facut intr-un cu totul alt scop. Mi-a zambit si m-a salutat, intreband daca o mai cunosc. Chipul ei imi parea familiar, dar, trecusera cativa ani si am fost nevoit sa fac un efort pentru a o recunoaste. Tot nu eram sigur, iar intrebarile ei ma faceau sa ma simt oarecum rusinat. Trebuia sa o recunosc, iar in ciuda oricaror scuze create in mintea mea, simteam ca nu era momentul pentru nicio justificarea. Eram doar retinut si i-am zambit, apoi m-am apropiat, oarecum aproband, dorind sa fac un gest familial. S-a ridicat tremurand si m-a imbratisat, sprijinita intr-o mana de masa care era in apropiere, iar eu i-am raspuns, incercand sa ignor greutatea cu care s-a ridicat de pe scaun. In spatele zambetului pe care il afisa, avea un chip trist, dar bucuria revederii era una autentica.
„Baietii si frumusetea lu’ mamii”
A fost o seara a multor discutii si a depanatului de amintiri, atat despre noi, cat si despre alti cunoscuti comuni. In tot acest timp, ii ramasese zambetul de la momentul intalnirii, dar se lumina cu adevarat la fata atunci cand, rand pe rand, se cuibarea langa ea doi baieti, atrasi pentru cateva minute de discutiile noastre. Erau „baietii lu’ mamii”, slabuti la trup si neastamparati din fire, stare usor de inteles pentru copii de 6, respectiv 11 ani, si care au trecut repede peste curiozitatea intalnirii cu vizitatorul strain. Mai tarziu era sa o cunosc si pe „frumusetea lu’ mamii”, o domnisoara putin trecuta de varsta majoratului, intoarsa acasa pentru a participa la evenimentul la care urma sa fim cu totii partasi a doua zi. Si intr-adevar, remarca ei privind nasul ascutit al „printesei”, aducea aminte de cel al tatalui fetei. A fost insa un alt moment stangaci pentru mine, nestiind daca si cat sa continuam discutia despre drumul pe care sotul, respectiv tatal copiilor, l-a parcurs brusc, in urma cu 3 ani, intr-un interval de doar cateva saptamani, ajungand pana la ultima destinatia si cea fara de intoarcere.
Mai sunt „oameni buni”
Toate discutiile erau purtate pe un ton optimist, de buna dispozitie si sub impactul bucuriei revederii dupa multi ani. Asa am aflat cate oua facusera in ultima saptamana acele cateva gaini avute acasa, de la baiatul mai mare, cu tot cu istorioara prin care au ajuns proprietarii acestora, printr-un gest al unor „oameni buni”. Am mai aflat si despre iepurasii care, desi ar fi prins bine uneori in farfurie, erau protejatii baietilor pentru ca erau „dragalasi”, iar o seara aflati la distanta de casa le crea emotie, atunci cand se gandeau ca nu are cine sa se ocupe de ei. Dar am aflat si ca domnisoara mai avea in seara aceea de pregatit hainele si masa baiatului, care o luase cu el la munca in tari straine, si cu care parea sa aiba o relatie mult mai matura si inchegata decat mi-ar fi sugerat varsta ei.
Greutatea unui singur pas
In limitele propriei intelegeri, toate pareau sa-si aiba un fagas normal, dupa multele experiente traite de acestia si pe care incet ajungeam sa mi le reamintesc si eu, chiar daca parte dintre acestea aflate de-a lungul timpului prin intermediul povestilor zise de alte persoane. Departe de acele evenimente si martorul, uneori egoist, alteori incapabil de mai mult, doar al propriilor mele experiente, eram bucuros si usurat in acelasi timp, ca lucrurile s-au asezat, chiar fara niciun sprijin din partea mea si nici a multor altor persoane, indiferent cat de aproape sau departe ar fi fost fizic, in ultimii ani, de ei. Am perceput o ciudata stare de eliberare, data de normalitatea care parea sa le domine actuala existenta incercata, pana cand am vazut-o ridicandu-se... A pasit... Imediat, pe chipul ei s-a asezat o grimasa involuntara si acei cativa pasi pareau sa fie cel mai greu lucru din toata-i existenta de 38 de ani neimpliniti...
„Lumi, nu se lasa usor...”
A doua zi ne-am reintalnit si am mai petrecut cateva ore in compania ei. Imi spunea ca „Lumi, nu se lasa usor...” si si-a dorit sa fie prezenta la nunta singurei cumnate, care i-a fost alaturi atunci cand si-au pierdut ambele persoana draga, sotul, respectiv fratele. Si am vazut nuntasii imbracati frumos, veseli si jucausi, cum se cade la o nunta, alaturi de efortul ei, aproape supraomenesc, de a fi prezenta si atat. Zicea ca e bucuroasa pentru ca putea sa fie si ea acolo, impreuna cu familia si prietenii. A fost o zi intreaga si o mare parte a unei nopti, iar ea nu s-a plans de nimic niciun moment, desi fiecare pas pe care trebuia sa-l faca se transforma intr-o lupta strajnica cu boala. Grimase vizibile pe fata, un tremur continuu, un echilibru fragil si apoi lungi pauze pentru a parcurge distante de cativa metri, pana la o epuizare nerecunoscuta, dar vizibila prin sudoarea care-i acoperea fata. Mai tarziu, la sala, s-a retras pe un scaun si a privit ore intregi la derularea evenimentelor, mereu cu zambetul pe fata si atenta la „baietii si printesa lu’ mamii”.
Demnitate
Dupa aceasta experienta, am ramas inca o data profund impresionat de demnitatea pe care o pot afisa unele persoane suferinde, in lupta cu boala si chiar cu viata. Suntem uneori limitati in a le ajuta, dar mai adesea ne limitam singuri. Nu reusim sa apreciem indeajuns sanatatea care ne este data si atunci cand nu le-o putem oferi altora, macar sa-i ajutam sa zambeasca si sa-i facem sa nu se simta singuri. Dar, uneori, cred ca impreuna putem sa facem chiar mai mult de atat. Iar promisiunea mea este una in primul rand fata de mine... sa reusesc sa fac mai mult. Cand i-am cerut acordul si i-am spuns ce am de gand sa fac, mi-a raspuns scurt cu un „bine”, iar apoi, mi-a zambit, continuand ca: „ar fi suficienta si mana pentru sprijin, sa mai faca cativa pasi...”
Stare de fapt. Putem sa o schimbam?
Stare de fapt. Putem sa o schimbam?
„Luminita Popescu are 38 de ani si este vaduva, cu doi copii in intretinere, afectata de o scleroza multimpla, gradul I de handicap. Traiesc toti trei dintr-un venit de 273 lei (84 lei alocatia copiilor si 189 lei ajutor social) si ajutorul sporadic al altor oameni, intr-o casuta veche, in comuna Nadrag, judetul Timisoara. Incerc sa o ajut, cerand ajutor mai departe, pentru a-si putea face niste investigatii medicale amanuntite, pe care nu si le-a mai permis din 2010. Apoi, prin bunavointa dumneavoastra, sa le aducem putina bucurie in preajma sarbatorilor care se apropie. Am rugat-o sa-si deschida un contul bancar si cu ajutor a ajuns pana la banca: RO14BPOS36109572979RON01, BANCPOST Agentia Lugoj.
Intentionez ca dupa sarbatori sa postez extrasul cu toate cheltuielii facute pentru nevoile acestei familii, care se vor putea implini, cu ajutorul nostru. Multumesc anticipat acelora care vor putea face o donatie in contul evidentiat. Multumesc si acelora care vor transmite doar un gand bun acestei familii sau care considera ca ii pot ajuta in alt fel. Pentru acest lucru aveti datele mele de contact: tel 0745.888122 si email: morcan.ciprian@gmail.com
Cu respectul aprecierii efortului dumneavoastra, va multumeste, subsemnatul, Ciprian Morcan.”
